Radiologii sunt medici care folosesc metodologii imagistice pentru a diagnostica și gestiona pacienții și pentru a oferi opțiuni terapeutice. De obicei, ei nu se ocupă de nevoile medicale generale ale unui pacient. Deși sunt pe deplin familiarizați cu examenele imagistice de diagnosticare, ei angajează de obicei tehnicieni radiologi pentru a efectua procedurile.
Specializări
Medicii care practică în radiologie se pot specializa în radiologie de diagnostic, radiologie intervențională sau radio-oncologie.
Un radiolog de diagnostic utilizează raze X, radionuclizi, ultrasunete și radiații electromagnetice pentru a diagnostica și trata boli.
Un radiolog intervenționist combină competența în imagistică, proceduri minim invazive ghidate prin imagine și îngrijirea pacientului periprocedurală pentru a diagnostica și trata afecțiuni benigne și maligne ale toracelui, abdomenului, pelvisului și extremităților. Terapiile includ embolizarea, angioplastia, plasarea de stenturi, gestionarea trombilor, drenajul și ablația.
Radiooncologii utilizează în scopuri medicale radiațiile ionizante pentru a afecta celulele canceroase; acestea le împiedică să se răspândească mai departe și ajută la reducerea simptomelor sau, în unele cazuri, vindecă în întregime afecțiunea.
Sub-specializări
Atât radiologii diagnosticieni, cât și cei intervenționali pot opta pentru o pregătire suplimentară în sub-specialități precum medicina paliativă și de hospice, neuroradiologia, radiologia nucleară, medicina durerii și radiologia pediatrică. radiologii intervenționiști au opțiunea suplimentară de a se specializa în radiologie intervențională diagnostică (de exemplu, angiogramă) sau terapeutică (de exemplu, angioplastie cu balon/stent).
Dezvoltări recente
Radiologia intervențională a fost ridicată de la o subspecialitate a radiologiei la o specialitate medicală primară. Prin concepție deliberată, radiologia intervențională rămâne o parte a radiologiei; noile programe vor locui în cadrul departamentelor de radiologie și vor raporta la catedrele de radiologie diagnostică; noul certificat semnifică competență în radiologie diagnostică și intervențională.
În fruntea imagisticii medicale minim invazive
De la descoperirea razelor X în 1895, radiologia rămâne unul dintre cele mai avansate din punct de vedere tehnologic domenii ale medicinei.
Procedurile de imagistică medicală includ imagistica cu raze X pe peliculă simplă sau digitală, imagistica prin rezonanță magnetică (IRM), tomografia computerizată (CT) și fluoroscopia. Imagistica mamară, inclusiv mamografia, ecografia mamară, RMN-ul mamar și imagistica digitală a sânului, este o procedură radiologică foarte căutată.
Radiologii utilizează pe scară largă procedurile de medicină nucleară, cum ar fi tomografia cu emisie de pozitroni (PET) și tomografia computerizată cu emisie de fotoni unici (SPECT). Imagistica colonului necesită colonografie CT virtuală și clismă cu bariu.
În același timp, radiologia intervențională utilizează în mod eficient cateterele, iar ultrasonografia folosește unde de înaltă frecvență pentru a produce o imagine pentru analiză medicală. Un aspect de remarcat este că tehnologia imagistică digitală este din ce în ce mai mult utilizată astăzi de către unitățile de imagistică în locul filmelor.
Să găsim echilibrul potrivit
Radiologii care lucrează într-un cadru spitalicesc sunt de obicei disponibili în cea mai mare parte a zilei de lucru. Cele mai multe cabinete de radiologie asigură acoperirea spitalului pe timp de noapte la fața locului sau în regim de gardă. Teleradiologia asigură faptul că un radiolog interpretează examenele concomitent, reducând în același timp timpul pe care îl petrece asigurând o acoperire directă de noapte la spital.
Multe grupuri de radiologie fac rotație de acoperire, iar unii radiologi preferă să lucreze noaptea. De asemenea, unele grupuri de radiologie lucrează în rețele pentru a oferi acoperire la mai multe spitale pentru a reduce povara apelurilor de noapte. Radiologia rămâne o opțiune bună pentru medicii care caută să echilibreze nevoile de muncă și timpul personal.
Teleradiologie
Teleradiologia se referă la practica unui radiolog care interpretează imagini medicale în timp ce nu este prezent fizic în locația în care sunt generate imaginile. Spitalele, companiile de imagistică mobilă, unitățile de îngrijire urgentă și chiar unele cabinete private utilizează teleradiologia. Ideea principală din spatele utilizării teleradiologiei este că este costisitor să ai un radiolog la fața locului.
O atingere personală
Mulți radiologi au un contact limitat cu pacienții. Un medic curant va comanda examene imagistice, cum ar fi RMN sau tomografie computerizată (CT), iar radiologul interpretează rezultatele, fără să fi întâlnit niciodată pacientul.
Progresele tehnologice i-au îndepărtat și mai mult pe radiologi de interacțiunea cu pacientul. Odată cu apariția teleradiologiei, aceștia au acum posibilitatea de a vizualiza imagini din locații îndepărtate prin intermediul internetului sau prin satelit. Includerea fotografiei pacientului cu rezultatele examenelor imagistice poate permite o lectură mai meticuloasă din partea radiologului care interpretează imaginile, precum și o abordare mai personală și mai empatică. Un Radiolog poate opta pentru un model de practică medicală dintre următoarele alternative.
Practica solo
Un personal mic și o bază limitată de pacienți caracterizează de obicei practica solo, fără parteneri sau afilieri de angajare cu alte organizații de practică. Aceasta permite medicului să conceapă, să crească și să își dezvolte stilul personalizat de îngrijire medicală.
Pe de altă parte, îngrijirea medicală (cum ar fi necesitatea de a gestiona îngrijirea spitalicească și acoperirea pacienților în weekend) și întreaga întreprindere de afaceri se bazează pe radiologul unic. Este posibil ca acesta să fie nevoit să opereze echipamentul cu raze X și să ajute pacienții să se pregătească pentru examenul radiologic, sarcini de care se ocupă de obicei tehnologii radiologi în unitățile mai extinse. Elaborarea acordurilor cu asiguratorii și a documentației pentru reglementări implică o muncă considerabilă.
Practicile solo sunt adesea supuse unui risc financiar substanțial din cauza costurilor de desfășurare a activității, a posibilei lipse de recomandări, a bazei mici de pacienți, a schimbării apartenenței pacienților din cauza problemelor de asigurare, a pierderii de venituri cauzate de boală sau concediu și a gradului de îndatorare educațională a medicului.
Zonele suburbane sau rurale sunt adesea mai potrivite pentru practica solo din cauza nevoilor medicale semnificative și a concurenței mai reduse din partea resurselor medicale. Unele spitale locale se afiliază și sprijină cabinetele solo (financiar sau cu acces la fișele medicale electronice) pentru a-și menține baza de pacienți.
Practica de grup
Practica de grup poate cuprinde entități cu o singură specialitate sau cu mai multe specialități. Practica monospecializată cuprinde doi sau mai mulți medici care oferă pacienților un anumit tip de îngrijire (îngrijire primară sau o anumită practică de subspecialitate). Practicile de grup cu mai multe specialități oferă diverse tipuri de îngrijire medicală de specialitate sub un singur acoperiș.
Practicile de grup se bucură de o securitate financiară sporită și de un mai bun control al stilului de viață. Acestea pot oferi mai multe beneficii angajaților decât sunt fezabile într-un cabinet individual, deși adesea mai puține decât cele care pot fi disponibile în organizațiile care angajează medici.
Practicile de grup au, de obicei, resursele necesare pentru a gestiona sarcinile administrative asociate cu funcționarea unui cabinet, permițând medicului să se concentreze mai mult timp și energie pe îngrijirea pacienților. Acestea permit distribuirea îngrijirii clinice în spital pe timp de noapte și la sfârșit de săptămână între un număr mai semnificativ de persoane, ceea ce duce la o programare mai flexibilă decât într-un cabinet individual.
Cu toate acestea, autonomia și capacitatea de luare a deciziilor scad, crescând riscul de conflict în jurul unor probleme semnificative ale cabinetului. Practicile mai mari pot avea, de asemenea, tendința de a deveni mai birocratice și mai orientate spre politici.
Practica medicului angajat
Medicii pot fi angajați în cadrul unuia dintre mai multe modele de practică. Unele spitale pot achiziționa și gestiona cabinete individuale sau de grup existente sau pot angaja direct medici care să lucreze în cadrul unității lor de spitalizare sau al clinicilor ambulatorii. Societățile de asistență medicală pot deține și administra clinici cu medici angajați.
Unele grupuri conduse de medici sunt structurate pe un model de angajare. Practica de grup este structurată mai mult ca o corporație care angajează medici în loc să urmărească un model de parteneriat mai tradițional.
O mare parte din responsabilitatea administrativă a conducerii unui cabinet este transferată către entitatea angajatoare, permițând medicilor să se concentreze mai mult pe practicarea medicinei. De obicei, se asigură un nivel de bază al remunerației, deși cerințele și stimulentele de productivitate pot fi semnificative. Organizația dispune, de obicei, de mai multe resurse decât cabinetele individuale sau cele ale grupurilor independente. Există o acoperire mai rezonabilă a responsabilităților clinice, un control mai eficient al stilului de viață, servicii de sprijin mai solide și oportunități de educație și formare profesională suplimentară.
Dezavantajul este că autonomia medicului poate fi substanțial diminuată în raport cu alte modele de practică. Programarea și productivitatea pot scăpa de sub controlul medicului; alții pot elabora politici și proceduri. Este posibil să existe mai puțină flexibilitate clinică din cauza limitărilor privind trimiterile și facilitățile bazate pe organizația angajatoare. Este posibil să fie probabilă participarea la comitete sau la alte activități organizaționale.
Alte tipuri de practică medicală
Câțiva medici lucrează ca antreprenori independenți într-un cabinet individual sau de grup în care instalația și, eventual, acoperirea clinică sunt împărțite cu alți medici sau grupuri de medici. Aceasta poate răspândi costurile de funcționare a unui cabinet și poate oferi o anumită flexibilitate în programarea clinică. Pe de altă parte, există pierderea unui anumit grad de luare a deciziilor în comparație cu un cabinet individual sau de grup mic.
Locum tenens (literal „deținător de loc”) este o alternativă la o angajare mai permanentă. Posturile locum tenens sunt temporare (de la câteva săptămâni până la un an) oferite de cabinete, spitale sau organizații de asistență medicală care au o nevoie clinică neacoperită. Rata de remunerare este, în general, mai mare decât cea pe care ar oferi-o un post permanent. Locum tenens le permite medicilor să evalueze un anumit tip de cabinet sau locație fără a se angaja pe termen lung.
Sfat?
Raportează-ți rapoartele cât mai scurte posibil și cât mai lungi, dacă este necesar. Luați-vă munca în serios – nu pe dumneavoastră.