Mediere vs. trimitere în instanță
Medierea are ca scop soluționarea diferendelor printr-un proces informal de soluționare a litigiilor cu care părțile implicate trebuie să fie de acord, deoarece nu există nicio obligație legală de a participa la acest proces, cu excepția cazului în care există un ordin judecătoresc. Părțile aflate în litigiu care sunt de acord cu medierea speră să rezolve problemele mai repede și cu costuri mai mici decât în cazul unui proces oficial în instanță. Procesul se bazează pe comunicare și discuții pe care mediatorul le facilitează între părți pentru a scoate la iveală diferențele și problemele juridice.
După schimbul de oferte, soluția la care se ajunge se dorește a fi reciproc acceptabilă, fie că este de natură monetară sau de altă natură. Este posibil ca toate medierile să nu aibă succes și nu este obligatorie din punct de vedere juridic pentru niciuna dintre părți. Dacă se ajunge la un acord, părțile pot semna tranzacția. În caz contrar, părțile sunt libere să părăsească procesul de mediere și să se adreseze instanței.
În schimb, un proces formal la o instanță poate fi intentat de aproape orice parte în orice moment, creând o obligație legală pentru pârât de a prezenta un răspuns, indiferent dacă se consideră vinovat sau nu. Niciun aspect al procesului judiciar nu este opțional, iar citațiile din partea instanței fac obligatorie prezența. Aparițiile în instanță se pot întinde pe parcursul a luni sau ani, ceea ce face ca acest proces să fie costisitor, consumator de timp și laborios, deoarece un proces pe probleme necesită o pregătire constantă.
Litigiile încep, de obicei, cu schimbul de documente și informații relevante, depunerea cererilor în instanță și desfășurarea procesului. Deoarece procesul judiciar nu implică o discuție reciprocă, părțile implicate nu se pot aștepta la o soluționare reciproc acceptabilă a problemelor lor. Unele instanțe și judecători impun soluționarea alternativă a litigiilor pentru a încuraja soluționarea înainte de proces. Cu toate acestea, în timpul unui proces, judecătorul pronunță soluționarea problemelor de drept și de fapt avute în vedere, iar decizia instanței este definitivă și obligatorie.
Tipuri de mediere
Se apelează la mediatori atunci când organizațiile și persoanele fizice doresc să evite procesul judiciar. Chestiunile juridice și profesionale sau cele de interes public necesită mediatori calificați. Printre problemele și litigiile care necesită mediere se numără acordurile de custodie a copiilor în timpul divorțului, litigiile dintre proprietari și chiriași și litigiile de vecinătate. Alte litigii implică chestiuni financiare, chestiuni legate de ocuparea forței de muncă, greve industriale și justiție legată de infracțiuni.
Medierea poate avea loc față în față sau prin comunicare telefonică, scrisă și virtuală, în funcție de natura litigiului, de locația părților și de orice alte constrângeri juridice, economice sau sociale.
Arbitri, mediatori și conciliatori
Abiliatori, mediatori și conciliatori
În calitate de avocați, profesioniști din domeniul afacerilor sau judecători pensionați, arbitrii sunt, de obicei, experți într-un anumit domeniu. Aceștia decid litigiile în calitate de terți imparțiali, lucrând singuri sau în cadrul unui grup de arbitri. Aceștia pot fi chemați să stabilească aspecte procedurale, inclusiv probele care pot fi prezentate sau calendarul audierilor. Unele litigii pot necesita arbitraj prin lege. Cu toate acestea, în alte cazuri, acordul de a recurge la arbitraj este dat în mod voluntar de către părțile în litigiu pentru a evita un litigiu sau un proces în instanță. În ambele cazuri, părțile pot face apel împotriva hotărârii arbitrului.
Mediatorii, care lucrează ca părți neutre într-un caz, facilitează soluționarea litigiilor, dar, spre deosebire de arbitri, nu emit decizii obligatorii. Sarcina lor este de a ghida părțile aflate în litigiu către un acord viabil și reciproc acceptabil, în absența căruia părțile pot opta pentru alte căi.
Deși lucrează într-o capacitate similară cu cea a mediatorilor, conciliatorii ghidează părțile aflate în litigiu către soluționarea unui caz, întâlnindu-se de obicei cu fiecare parte în parte. Cu toate acestea, părțile aflate în opoziție decid în prealabil dacă recomandările conciliatorului vor fi sau nu obligatorii.
Potențialele avantaje și dezavantaje ale liber-profesioniștilor vs. angajarea cu normă întreagă
Mediatorii liber-profesioniști au programe de lucru și locații mai flexibile. Ei au proprietatea deplină a afacerii și își pot selecta proiectele și clienții. Aceștia își pot stabili numărul de cazuri pe care să le preia în fiecare lună sau an și pot stabili un sistem de onorarii în funcție de caz și de munca de care acesta are nevoie. Cu toate acestea, ei se confruntă cu o muncă și un flux de numerar inconsecvent, ceea ce înseamnă mai multă responsabilitate, efort și risc.
Un mediator cu normă întreagă, pe de altă parte, are beneficii de sănătate, asigurări și planuri de pensionare sponsorizate de companie. Ei au siguranța locului de muncă, cu o sursă de venit fixă și fiabilă și îndrumare din partea șefilor lor. Cu toate acestea, ei se pot confrunta cu plictiseala din cauza lipsei de flexibilitate, de proprietate și de varietate.
Când vă decideți între a fi freelancer sau angajat cu normă întreagă, luați în considerare avantajele și dezavantajele pentru a vedea ce funcționează cel mai bine pentru dumneavoastră.
Sfat?
În calitate de mediator nou, păstrați o minte deschisă pentru a utiliza diferite metode și strategii, chiar dacă vă bazați pe cele testate și încercate. Nu știi niciodată ce ar putea funcționa până când nu încerci. Fiți conștienți de faptul că medierea este un proces și că fiecare etapă este crucială. Cu toate acestea, rețineți, de asemenea, că trebuie să țineți cont de diverși alți factori în afară de proces și că trebuie să vă relaxați pentru a vă face treaba bine.